Sfinții Cuvioși Rafael și Partenie de la Agapia Veche
Sfinții Cuvioși Rafael și Partenie sunt doi părinți ai monahismului moldovenesc, sihaștri care s-au nevoit în preajma celui mai vechi locaș monahal din Munții Neamțului, Agapia Veche, și au fost canonizați de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în martie 2008. Proclamarea locală a canonizării a avut loc la 21 iulie 2008, la Mănăstirea Agapia Veche.
Sfântul Cuvios Rafael s-a născut în 1560 în satul Bursucani din județul Galați și a ales de tânăr calea monahală în viețuitorii din Agapia din Deal, stravechiul schit din Munții Neamțului. Numele lui, Rafael, se tâlcuiește "Dumnezeu aduce vindecare." A trăit viața de sihastru cu toată asprimea: post neîntrerupt, rugăciune neîncetată, veghere îndelungată, lucrul mâinilor. Rodul nevoințelor a fost dobândirea unor daruri duhovnicești înalte, astfel că toți îl priveau ca pe o icoană a virtuților. A ajuns egumen al Mănăstirii Agapia Veche, povățuind frații cu blândețe și dragoste. A trecut la Dumnezeu la începutul veacului al XVII-lea, iar ucenicii, dezgropând trupul lui după cuviința monahală, l-au aflat nestricat și frumos mirositor. L-au așezat în raclă de lemn în biserica mănăstirii, spre închinare. Martor al sfințeniei sale este însuși Sfântul Ierarh Dosoftei al Moldovei, care în cartea sa "Viețile Sfinților" din 1686 scrie că a sărutat sfintele lui moaște: "din Români mulți sunt carii am și văzut viața și traiul lor... fără numai Daniil de Voronețe și Rafail de Agapia... și am sărutat și sfintele moștii."
Sfântul Cuvios Partenie a trăit în veacul al XVII-lea, nevoindu-se în Munții Agapiei, pe muntele Scaunele. Era om al tăcerii, al smereniei și al rugăciunii neîntrerupte, povățuind cu blândețe mulți călugări și pustnici spre mântuire, și a primit de la Dumnezeu darul tămăduirilor și al izgonirii duhurilor necurate. A adormit în Domnul în jurul anului 1660, iar la dezgropare trupul lui s-a aflat nestricat și bine mirositor. Sfântul Ierarh Dosoftei îl numără și pe el printre sfinții români a căror viață a văzut-o cu ochii săi.
Particele din sfintele moaște ale celor doi sfinți se cinstesc la Sihastria de la Agapia Veche și la Mănăstirea Putna.
Tropar: Următori și împlinitori ai Evangheliei lui Hristos, Cuvioșilor Părinți Partenie și Rafael, sihaștrii prealuminați ai munților Moldovei, osteniduv-ă cu postul și cu rugăciunea ați dobândit de la Dumnezeu aripi ale sufletului vostru; pentru aceasta vă rugăm să ne trimiteți de la Hristos milă și har celor ce prăznuim cu dragoste pomenirea voastră.
Sfinții Cuvioși Simeon și Ioan Pustnicul
Sfinții Cuvioși Simeon și Ioan Pustnicul au trăit în veacul al VI-lea, în Emesa Siriei (cetatea numită și Edesa în unele surse), prieteni din tinerețe și concetățeni. S-au născut în vremea împărătiei lui Justinian (527-565) și au răposat după domnia lui Mauriciu (602).
Cuprinși de dragoste dumnezeiască, cei doi prieteni au plecat împreună în pelerinaj la Ierusalim de praznicul Înălțării Sfintei Cruci. Odată ajunși și închinate la Crucea Domnului și la Sfântul Mormânt, au hotărât să nu se mai întoarcă acasă. Au mers la Mănăstirea Sfântului Gherasim de lângă Iordan, unde egumenul Sfântul Nicon i-a tuns monahi. Fără a zăbovi nici măcar zilele cele șapte rânduite pentru monahii nou tunși, au ieșit din mănăstire și au plecat în pustie, unde au viețuit patruzeci de ani în aspre nevoințe, înfruntând arșița soarelui și frigul nopților, hrănindu-se cu puțin și rugându-se neîncetat.
Sfântul Ioan a rămas în pustie toată viața, ajungând la desăvârșire și dobândind darul prorociei, trecând la Dumnezeu acolo.
Sfântul Simeon a ales, după cei patruzeci de ani, o cale neobișnuită. S-a închinat mai întâi la Sfântul Mormânt, s-a rugat lui Dumnezeu să-i ascundă chipul adevărat al viețuirii sale, și s-a întors în Emesa, cetatea de baștină. Acolo a trăit prefăcându-se nebun, mergând fără nicio rânduială aparentă prin piețe, târând după sine o fasole uscată de picior, mâncând și făcând lucruri ce stârneau râsul sau indignarea. Dar în spatele acestei nebunii pentru Hristos săvârșea minuni nevăzute: vindeca bolnavi, scotea duhuri necurate, mângâia pe cei necăjiți, îndrepta pe păcătoși cu un cuvânt spus în treacăt, care lovea în inimă. Abia la moartea lui s-a descoperit oamenilor că "nebunul" era un sfânt.
Sfântul Prooroc Iezechiel
Sfântul Prooroc Iezechiel este al treilea dintre cei patru mari prooroci ai Vechiului Testament, alături de Isaia, Ieremia și Daniil. Numele lui înseamnă "Dumnezeu va întări." A trăit în veacul al VI-lea î.Hr., fiul preotului Buzi din seminția lui Levi, dintr-un sat numit Sarira, în Iudeea. Era căsătorit.
A fost dus în robie la Babilon de Nabucodonosor, împăratul Caldeii, în a doua robie a Ierusalimului, în 597 î.Hr., împreună cu regele Ioiachin și cu mulți fruntași ai poporului iudeu, între care se afla și tânărul Daniil. Stabilit pe malul râului Chebar din Caldeia, în cetatea Telabib, a primit chemarea la proorocie la treizeci de ani, în al cincilea an al robiei lui Ioiachin (593 î.Hr.). Chemarea a venit prin una din cele mai copleșitoare vedenii din toată Scriptura: a văzut venind dinspre miazănoapte un vânt năprasnic și un nor mare cu foc și strălucire, din mijlocul căruia se arătau patru ființe cu câte patru fețe și câte patru aripi, alături de roți cu ochi în jur, și deasupra o boltă de cristal, și deasupra boltei un tron de safir, și pe tron chipul slavei Dumnezeului lui Israel. Această viziune, numită "merkava" (carul ceresc), a stat la temelia misticii evreiești și a inspirat imnografia creștină.
A proorocit timp de douăzeci și doi de ani, până în 572 î.Hr. Cartea sa cuprinde patruzeci și opt de capitole. A prorocit pedepsele grele ce vor cădea asupra Israelului din pricina idolatriei, dar și restaurarea lui Israel și a Templului. Două viziuni ale lui prevestesc limpede Noul Testament. Prima este ușa cea închisă a Templului prin care a intrat și a ieșit Domnul și nimeni altul n-a mai trecut pe ea (Iezechiel 44, 2): Biserica o tâlcuiește ca pe o prevestire a pururea-fecioriei Maicii Domnului. A doua este Valea oaselor uscate (Iezechiel 37), în care Duhul lui Dumnezeu readuce la viață oasele unui popor mort: prevestire a Învierii de obște. Potrivit unei vechi tradiții, a fost ucis de evreii din seminția lui Gad, supărați de prorociile lui, și îngropat în ținuturile Mesopotamiei.
Tropar, glasul 2: Proorocind taina cea din veac ascunsă, Iezechile de Dumnezeu văzătorule, ușa Fecioarei ai arătat, prin care a intrat și a ieșit Unicul Cel de sus; pe aceasta propovăduind-o înainte, ai luminat lumea. Drept aceea, săvârșind sfântă pomenirea ta, te fericim pe tine cu credință.